Sculptură în saramură.
După episodul Moonlight ai fi crezut că va urma o perioadă mai respectabilă pentru premiile Oscar dar iată totuși că optimismul nu dă roade în 2018. Ba din contră se pare că se poate și mult mai rău. După povestea duioasă de dragoste dintre un bucătar și gangsterul cu dinții de haur, anul acesta avem parte de iubirea dintre o mută și un biban de apă dulce. Nu mă înțelegeți greșit, din ambele povești puteau ieși niște filme cel puțin acceptabile dar nu a fost să fie.
Ca intrigă avem așa: în anii 60, într-o bază ultra secretă de cercetare din America, o femeie de serviciu mută se îndrăgostește incurabil de o creatură acvatică întemnițată pe nedrept.
Toate bune și frumoase mai ales că din primele minute ți-e clar că se ținteste sus de tot. Personajul principal și stilul seamănă mult cu Amelie doar că sunt transpuse Hollywoodește. Amelie a îmbătranit și muțit, n-a avut grijă de casă și acum stă să-i cadă în cap, și-a schimbat batrânelul care picta cu alt batrânel care, ce sa vezi, pictează și el iar, din cauza singurătății, are episoade de bucurie solitară în cadă – prim hint despre povestea umedă ce ni se coace în cuptorul lui Guillermo.
Într-o zi, în bază este adusă o creatură amfibie misterioasă culeasă taman din Amazon. Nu intrăm în detalii, din respect pentru cei care nu vor sa vadă filmul, dar dintr-una într-alta Amelisa și Creatura interacționează și de aici încolo nimic nu le mai poate sta în cale. Sau cel puțin așa speră ei…
Situațiile din film precum și rezolvările lor sunt facile și cel puțin naive. La fel și personajele care sunt construite superficial după o rețetă simplă, preșcolară. Ce este deranjant este că îți sunt servite pe tavă într-un mod atât de evident încât ție nu-ți rămâne decât sa te uiți la ecran, curgându-ți o bală, în imposibilitate de a-ți chinui creierul cu vreun dubiu. Pe scurt avem de-a face cu o adunătură foarte căutată de “super” eroi, pe dos, care se luptă din puținul lor cu exponentul a ce era mai rău atunci în societatea de peste ocean. Mai jos o scurtă descriere a puterilor:
Amelisa: orfană, femeie de serviciu, mută, inadaptată, sufletistă, romantică, curajoasă.
Vecinul Giles (se păstrează aerul franțuzesc): șomer, artist, sufletist, posesor de pisici, îi plac bărbații și prăjiturile cu gelatină verde.
Zelda (colega de serviciu): femeie de culoare în America, soție neapreciată și exploatată, dolofană, femeie de serviciu, sufletistă, curajoasă.
Dr. Hoffstetler (cercetător în bază): spion rus, sufletist, sânge rece, curajos, vorbește foarte stricat rusește, nu ascultă de superiori.
Bibanul (Creatura din Amazon): zeu în America de Sud, îi plac ouăle Elisei, te taie imediat, romantic, curajos, are luminițe cu care te vindecă, deși în Amazon e apă dulce în America are nevoie de kile de sare când stă în cada iubitei (poate ca să omoare bacteriile depuse de ea – vezi începutul filmului)
VS.
Richard Strickland (The BAD guy): rasist, superficial, prost, necredincios soției, are fetișuri cu mute, bătăuș violent, aere de superioritate, nu simte durere sau cangrenă, posibilă rudă îndepărtată a lui Martin Strickland alt personaj evil din mai puțin cunoscutul “Toate pânzele sus“
Situațiile din film precum și rezolvările lor sunt facile și cel puțin naive. La fel și personajele care sunt construite superficial după o rețetă simplă, preșcolară.
Lupta dintre forțele de mai sus se întinde aproape pe parcursul a 2 ore extrem de chinuitoare în care te intebi în permanență dacă nu cumva vezi un film pentru copii, gen cele care de dau la TV în weekend pe la 10-11 dimineața. Avem o scenă în care angajații stau în subsol lângă parcare și se ascund după un zid să fumeze, deh…erau camere de filmat, dar în același timp în laboratorul ultra dotat în care era ținut Bibanul nu exista niciuna. Spionii ruși, când se întâlnesc, deși deja se cunosc, își zic parole într-o rusă atât de stâlcită încât ai senzația ca au defecte de vorbire și oricum toate cadrele în care se vorbește în rusă ai senzația ca durează de 2 ori mai mult față de cât ar trebui. Soundtrack-ul este și el haotic, o altă încârligatură de melodii care mai de care mai nepotrivite, guvernate de o temă tot cu iz franțuzesc – probabil în caz ca nu era suficient de clară asemanarea subliminală cu Amelie.
Ghiveci de clișee și stereotipuri “Sculptură în saramură” impresionează doar prin scenografie, jocul lui Michael Shannon și prin groaza pe care o trăiești când te întrebi nu cum s-a putut ca un film de genul acesta să câștige Oscarul ci cum a putut să fie nominalizat.