The Code Whisperer.
În viața fiecărui bărbat vine un moment în care simte o nevoie viscerală să-și înfășoare bustul în reviste de decorațiuni interioare sau de modă și să plece, înarmat cu o șurubelniță în cruce, să se răzbune. Poate de aici și expresia cu crucea. La mulți, lucrul ăsta se întamplă până să atingă majoratul iar la alții poate atunci când se plictisesc de stat în geam după poștaș…în BlackHat însă, și cred că ăsta e elementul care îl face “aparte”, i se întâmplă unui băiat de 30 de ani. Că e cu hackeri, că e cu împușcături, reactoare, explozii, dragoste, tragedii…puțin important. Important este că în momentul în care totul se năruie îți rămâne soluția asta simplă si genială…reviste, șurubelnițe și încredere oarbă în tine. De aceea cred că filmul ăsta este de fapt despre speranță.
Cât despre poveste…numai dacă încerc să mă gândesc la scenariu și deja IQ înseamnă doar 2 litere alăturate fără nicio noimă. O să încerc totuși să trasez intriga. Cum au reușit producătorii să facă totul și mai prost se poate descoperi doar la vizionare, deși nu o recomand nimanui.
numai dacă încerc să mă gândesc la scenariu și deja IQ înseamnă doar 2 litere alăturate fără nicio noimă
Hackerul A poate să intre în orice server, poate să distrugă reactoare, poate să modifice cotațiile la burse…poate orice. Dar ca să fie totul mai complicat, inutil, pune la cale un plan diabolic prin care să distrugă niște pompe, să fure niște bani și, după aceea, să mai distrugă niște pompe ca să mai fure niste bani. Ideea este ceva de genul: în fața mea e o geantă cu bani…nu o iau. Mă duc până la Pitești ca să fac rost de o mașină, cu mașina mă duc până la Constanța, la Constanța cumpăr un briceag după care mă întorc la București și cu briceagul tai valiza în două că mi-era lene să o car pe toată.
Cum să te lupți împotriva unui asemenea geniu? Dupa principiul, cui pe cui se scoate, te duci la Hackerul B, care zace în pușcărie, și îi zici…pleacă în lume și găsește-l pe Hackerul A și, dacă îl gasești, poți să pleci în lume. Hmmmm.
Totul durează vreo 2 ore și un sfert și, după multe multe plânsete (ale mele), se termină. Filmul este îngrozitor de prost și, lăsând la o parte efectele speciale cu biții care aleargă jucăuși prin fibra optică, singura porțiune optimistă din film de altfel, ai parte de-a lungul lui numai de dramă cibernetică la cel mai pueril nivel. Punctul culminat este cel cu revistele și șurebelnițele și, în rest, refuz să-mi mai aduc aminte de ceva.
Vorbeam la început despre speranță. Filmul ăsta te face să speri … să speri că mai jos de atât nu se poate ajunge și că, de acum încolo, nu vom mai putea merge decât în sus. Sper și eu că publicul va taxa producții de acest tip și, cumva, filme ca acesta nu vor mai putea să apară vreodată pe ecrane.
Nu recomand nimănui acest film…cu atât mai puțin fanelor lui Thor care vor trece printr-un duș rece în momentul în care vor vedea în ce film a aceptat să joace sau ce-o face el acolo.