Dusă-i fata și e dusă.
Când vine vorba de David Fincher, un cinefil obișnuit nu poate să nu se gândească la Fight Club, Se7en, The Curious Case of Benjamin Buton și, de ce nu, chiar la
Alien 3.
Pe lângă marele succes la public, filmele amintite au scenarii și abordări într-atât de diferite încât versatilitatea și talentul acestui regizor sunt de netăgăduit. Åži să nu uităm, dacă tot veni vorba de versatilitate, că la vârsta de 28 de ani el își începea meseria regizând, chiar foarte bine, clipurile Madonnei (ex: Vogue, Express Yourself, etc).
Cu alte cuvinte, un regizor de box office care, dintr-o poveste slabă îți poate obține un film acceptabil, dar care, înarmat cu un scenariu solid, poate ținti spre Oscar.
În cazul lui Gone Girl aș fi tentat să optez spre prima dintre variantele de mai sus dar, judecând la rece după câteva ore bune de la vizionarea filmului, îmi dau seama că lucrurile par sau sunt ceva mai complicate.
Filmul începe într-un orășel american de provincie, cu dispariția misterioasă a soției lui Nick Dunne (Ben Affleck) fix în ziua aniversării a cinci ani de căsătorie. Încă de la început povestea se separă pe două planuri, prezent, văzut cumva prin ochii soțului, și trecut, narat de soție audienței, în maniera documentarelor “I know who killed me”. Procedeu ingenios prin care efectul de manipulare a publicului este astfel bine pus la punct. Åži aici pun accentul pe manipulare.
Într-un ritm lent, dar captivant aflăm povestea celor doi. O golden girl, la propriu și la figurat (Rosemund Pike), căsătorită cu prince charming. Un cuplu frumos și fericit, în public, dar măcinat de probleme în viața privată. Ca un efect de domino problemele duc rapid la deteriorarea relației celor doi iar acest lucru duce, implicit, la prezentul mister.
Avem de-a face cu o femeie a cărei copilărie a fost plagiată de proprii părinți în bestsellere pentru copii și cu un bărbat în plină “mid life crisis”. Cu părinți egoiști dar și cu o soră devotată. Avem detectivul tip Colombo și jurnalistul de tabloid. Sunt multe clișee în acest Gone Girl dar viața de zi cu zi, într-un final, e și ea plină de clișee.
Nu intru în detalii dar pot spune că filmul, așa cum este el, este captivant. Un amestec de 149 de minute de scene bine construite, de situații dramatice dar și de multe răsturnări sau soluții neverosimile, care te fac, totuși, să aștepți cu sufletul la gură finalul. Care vine și, deși e neconvingător, are puterea să arunce un zâmbet ironic și amar publicului masculin. Nu m-am plictisit deloc și sunt convins că nici ceilalți din sală.
Dar lăsând la o parte povestea, din cauza căreia filmul nu excelează în niciun caz, la ce trebuie să fim atenți este imaginea de ansamblu. Pentru că acest film nu este un fim despre căsnicie sau soții despotice ori despre crime și detectivi profesioniști. Cheia acestui film este manipularea, și aici intervine o imagine extrem de cinică și, să zicem, misogină venită din partea scenaristei/autoarei romanului.
Pe bună dreptate sau nu, la asta nu filmul vă va raspunde.
O critică acidă asupra femeii atotputernice, călăuză înțelegătoare spre matriarhatul voluntar.
De urmarit: #soția; #mama soției; #prezentatoarea emisiunii tv; #noua amică a soției; #amanta; #vecina … plus elementul comun.
Dusă-i fata si e dusă; e femeie-acum…