Șoarecele, labirintul și băieții.

Dacă ar fi să facem câteva salturi uriașe prin istorie am porni optimiști de pe “2 ani de vacanță”, am zbura rapid spre “Împăratul Muștelor” și, după ce am prinde cu coada ochiului strălucirea lui “Battle Royale”, am coborî spre “Jocurile Foamei” cu o aterizare plină de turbulențe pe “Captiv în Labirint – The Maze Runner”.

Recunosc sincer că nu am citit cartea și, de aceea, voi comenta strict filmul păstrând în suflet speranța că cei de la Holywood au stricat o carte bună. De precizat că vorbim despre ecranizarea primului volum din această trilogie.

Filmul începe în maniera deja clasica “Saw”, varianta pentru copii de data asta, cu eroul prinicipal care este adus cu liftul pe un platou (nu de mâncare) încojurat de ziduri înalte și neprietenoase.

Cu amintirile complet șterse printr-un procedeu cunoscut doar de scenarist, Thomas, (îi știu numele deoarece am văzut tot filmul) este plantat în sânul unei comunități de băieți ce au trecut prin același proces de epurare. Aflăm repede că mecanismul este foarte simplu; aici cred că scenaristul ne trântește subtil primul simbol: o dată pe lună avem ciclul ieșirii din gaura pământului, pe lift, a unui adolescent cu mințile tulburate. Wicked! (cei care vor vedea filmul vor înțelege referința).

Destinația: un platou înverzit, și cu pajiște și cu pădure, înconjurat de ziduri înalte, de neescaladat, ce își deschid porțile dimineața și și le închid la lăsarea serii.

După ziduri vine (țineți-vă respirația) … Labirintul. Nimeni nu a supraviețuit unei nopți petrecute în labirint și nimeni nu a reușit vreodată să găsească ieșirea din Labirint.

Trebuie să admit că primele 30-40 de minute din film mențin un suspans și o stare de curiozitate plăcute. Ideea nu e rea și ar fi putut duce undeva interesant. Din păcate nu o face. Creatorul scenariului (sau poate chiar scriitorul) s-a pierdut la rândul său într-un labirint al ideilor și elementelor inutile, puse doar de dragul de a crea un ghiveci atrăgător pentru audiențele de fast-movie.

Comunitatea are un conducator (Alby) și e împărțită pe grupe de meșteșugari: fermieri, constructori, măcelari și alergători de labirint. Un alt element superfluu – și aici mă refer cu precădere la măcelari și constructori. Alergătorii pleacă la muncă dimineața și se întorc obligatoriu seara, încercând să traseze zilnic o hartă cât mai avansată a Labirintului pentru a putea ieși cu toții din necaz.

Noaptea, labirintul este înțesat de tot felul de creaturi fantastice, rezultate probabil în urma împerecherii dintre Robocop și diferite animale și insecte de mare gabarit, ce vânează eventualii alergători întârziați, făcându-și simțită apariția prin chiote și urlete ce îngheață sângele în vinele băieților rămași la adăpostul platoului.

Ca paranteză, legenda spune că Alby ar fi primul băiat ajuns pe platou, cel mai experimentat și mai înțelept dintre toți. Bunul simț ne face să ne gândim că orice om ajuns acolo nu va sta singur, de nebun, o lună de zile și va încerca să scape intrând în Labirint. Åžansele mari sunt ca el sa intre încă din prima zi fără să știe că porțile se închid. În Labirint se va pierde sau va rămâne după lăsarea serii; creaturile îl vor mânca și rezultă că, logic vorbind, pe platou nu ar trebui să existe niciodată mai mult de un singur băiat care să dispară înainte de trecerea ciclului de 30 de zile. Fiecare prunc al pământului ar repeta la rândul său procedura și, astfel, ar fi imposibil să avem acest grup extins de 40-50 de băieți, prezenți concomitent pe platou.

După cum este și de așteptat Thomas va încerca, pe tot parcursul filmului, să găsească soluții pentru a scapa din această situație iar, la final, totul este încununat de un adevarat festin de “idei” și răsturnări năstrușnice menite să ne lase gură cască așteptând cu nerăbdare următorul film din serie.

Din păcate “Alergatorul de labirint” are mult prea multe goluri ce nu sunt umplute nici de jocul bun al actorilor și nici de către alte elemente din film încât să mă facă să-mi doresc să merg și la al doilea episod.